Anemia infecţioasă ecvină (AIE) este o boală infecto-contagioasă specifică solipedelor (cal, asin, catâr, bardou, zebră), caracterizată clinic prin febră recurentă sau intermitentă, anemie, tulburări cardiovasculare, slăbire progresivă.
Importanţa deosebită a bolii este conferită de contagiozitatea ridicată, existenţa purtatorilor şi excretorilor de virus de lungă durată greu de depistat (un animal odată infectat ramane purtator toată viaţa), evoluţia insidoasă, lipsa posibilitaţilor de tratament precum şi a unei imunoprofilaxii sau profilaxii nespecifice eficace. La noi în ţară, boala a fost pentru prima data semnalată sub forma enzootică gravă în anul 1950, primele cazuri fiind diagnosticate de Adameşteanu şi colab.
Boala este produsă de un virus din familia Retroviridae, subfamilia Orthoretrovirinae, genul Lentivirus.
Rezistenţa virusului în mediul exterior este extrem de mare, astfel: în sângele uscat de pe furajele fibroase rezistă până la 6 luni, în cadavre, 3-6 luni, în gunoiul de grajd şi purin, 2,5 luni, în apă, cca 30 zile. Lumina solară directă îl distruge în 1-3 ore iar temperatura de 60°C într-o oră.
Faţă de infecţia naturală sunt receptivi calul, măgarul, catârul şi bardoul. Receptivitatea este influenţată de starea fiziologică şi de vârsta animalului, indivizii cu o stare de sănătate precară şi tineretul fiind mai receptivi. Caii bolnavi, indiferent de forma evolutivă a bolii sunt purtatori şi excretori de virus timp de până la 15 -18 ani. Sursele secundare de infecţie sunt reprezentate de furaje, apă, aşternut, obiecte de harnaşament, instrumentar, contaminate. Un rol major în transmiterea infecţiei revine insectelor hamatofage (tabanide).
Acestea, după ce au prizat sânge de la animalele infectate, pot transmite boala şi după 9-7 săptămâni.
Infecţia se mai poate realiza şi prin montă, transplacentar, prin laptele matern, pe cale digestivă, respiratorie şi transconjunctival.
În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Anemia Infecţioasă a Calului, coordonat de către doamna Dr. Irina OLVEDI, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.
La nivelul Uniunii Europene funcţionează Community Reference Laboratory for Equine Diseases Other Than African horse sickness AFSSA — Laboratoire d’études et de recherches en pathologie animale et zoonoses/Laboratoire d’études et de recherche en pathologie équine F-94700 Maisons-Alfort, France, reglementat de Regulation (EC) No 882/2004 of the European Parliament and of the Council of 29 April 2004 on official controls performed to ensure the verification of compliance with feed and food law, animal health and animal welfare rules.
Antraxul este o boala infecţioasă, produsă de Bacillus anthracis, ce afectează majoritatea speciilor de mamifere domestice sau sălbatice şi omul.
Evoluează clinic de regula septicemic cu febra, tulburări generale, circulatorii. Respiratorii şi digestive: morfopatologic se caracterizează prin edeme serohemoragice în ţesutul conjunctiv subcutanat, hemoragii subseroase, aspectul asfixic al sângelui, hipertrofia şi ramolismentul pulpei splenice.
Este cunoscut şi sub denumirile de dalac, buba neagră, cărbune sau pustula malignă.
Antraxul a fost descris încă din antichitate, atât la animale cât şi la om.
Antraxul este una din cele mai răspândite boli ale animalelor, dar incidenta sa variază foarte mult de la o zona geografica la alta. Antraxul evoluează endemic în zonele tropicale şi sub-tropicale.
Sunt receptive la infecţia naturală cu Bacillus anthracis toate animalele homeoterme, dar nu în egala măsură. Cele mai receptive sunt ovinele şi caprinele, urmate în ordine de taurine, cabaline, bubaline, camelide, cervidee şi alte ierbivore domestice sau sălbatice. Porcinele, carnasierele şi mustelidele sunt mai puţin sensibile, făcând de regula forma localizata.
La păsări antraxul apare extrem de rar.
Porcul pitic şi, se pare, unele rase algeriene de oi poseda o rezistenta genetică faţă de infecţia cărbunoasă. La om se întâlnesc atât forme localizate, cu evoluţie mai uşoara, cât şi forme septicemice, mortale.
Animalele tinere, din rase perfecţionate, sau cele stresate, sunt mai sensibile.
În general antraxul se caracterizează printr-o evoluţie rapida, febrila şi mortală, dar în funcţie de doza infectantă, poarta de intrare şi rezistenţa organismelor, pot exista şi alte tipuri evolutive.
Profilaxia generală în antrax vizează în primul rând evitarea contaminării solului cu Bacillus anthracis şi implicit evitarea contaminării furajelor. Pentru realizarea acestui deziderat, de cea mai mare importanta este ecarisarea corectă a tuturor cadavrelor. Se ştie că un singur cadavru cu antrax abandonat pe o păşune poate să contamineze o mare suprafaţă de teren şi să pericliteze sănătatea animalelor ce vor păşuna pe acest teren, timp de mai multe decenii.
Pentru profilaxia antraxului, alături de masurile generale, imunoprofilaxia este indispensabilă.
În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Antrax, coordonat de către doamna dr. Viorica VLAICU, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.
La nivelul Uniunii Europene nu este instituit un laborator de referinţă.
Durina este o boala parazitară venerică specifică cabalinelor, cu evoluţie de obicei cronică, având ca agent cauzal un protozoar flagelat – Trypanosoma equiperdum. Agentul cauzal face parte din ordinul Trypanosomatida, fiind strâns înrudit antigenic cu Trypanosoma evansi. În urma studiilor in ceea ce priveste agentul cauzal al bolii, se poate spune că boala în sine este un răspuns imun specific faţă de infecţia atât cu T. Equiperdum cât şi cu de T. evansi. Studii recente ale ADN kinetoplast au evidentiat ca cele două tulpini sunt de fapt subspecii ale Trypanosoma brucei, astfel că în ceea ce priveşte etiologia precisă a bolii, studiile continuă ţinând cont de ipoteza că Trypanosoma equiperdum nu este singura specie implicată în producerea bolii.
Rezistenţa în mediul exterior este de scurtă durată, trypanosoma fiind foarte sensibilă la acţiunea agenţilor fizici şi chimici.
Durina este o boală cu transmitere sexuală, rareori infecţia putând să se transmită de la iepele infectate la mânji.
În forma clinic manifestă de boala se observă ca animalele sunt febrile, prezintă edem la nivelul mucoasei vulvare si prepuţiale asociat cu prezenţa secreţiilor mucopurulente, mai târziu apar şi leziunile cutanate caracteristice sub forma de plagii cu diametrul de 5-8 cm, edematoase, cu prezenţa de lichid gelatinos în profunzime, anemie şi febră intermitentă, paralizia unilaterală a mişchiilor faciali, leziuni oculare de conjunctivită şi cheratită (în unele efective pot fi considerate primul semn al acestei boli), emaciere si prezenţa de edeme cutanate.
Există şi o formă nervoasă a bolii care de obicei survine dupa ce animalul a ajuns intr-o fază avansată de emaciere s cu prezenţa edeme cutanate, caracterizată prin stare de slăbiciune, schipopatură pe trenul posterior, inflamarea articulaţillor, mers vaccilant.
Animalele trecute prin boală , se pot vindeca aparent sau trec intr-o formă cronică de lungă durată pe perioade de câţiva ani, perioadă caracterizată prin starea de purtător latent.
Infecţii subclinice se intâlnesc mai frecvent la magari şi catâri care sunt mai rezistenţi la boală decât caii, majoritatea rămânând purtatori infectaţi toată viaţa.
Profilaxie: momentan nu există produse biologice pentru acestă boală iar terapia medicamentoasă nu este recomandată deoarece animalele pot ajunge la o îmbunătăţire a stării clinice, dar să rămână în continuare purtatoare ale parazitului.
Combatere şi eradicare se realizează în primul rând prin notificarea obligatorie a bolii şi sacrificarea animalelor infectate, controlul sever şi riguros în ceea ce priveşte circulaţia animalelor, menţinerea regulilor stricte de igienă în efectivele de animale, cu precădere la efectuarea montei.
Eradicarea bolii dintr-un efectiv se face prin eliminarea animaleleor infectate, diagnosticate prin examen serologic.
În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Protozooze, coordonat de către doamna Dr. Cristina NIŢESCU, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.
La nivelul Uniunii Europene funcţionează Community Reference Laboratory for Parasites în cadrul Istituto Superiore di Sanità (ISS) I-00161 Roma, Italy, reglementat prin Regulation (EC) No 882/2004 of the European Parliament and of the Council of 29 April 2004 on official controls performed to ensure the verification of compliance with feed and food law, animal health and animal welfare rules.
Infecţia produsă de virusul West Nile este o zoonoză larg răspândită în lume, produsă tot de un flavivirus, transmis prin ţânţari. Boala se manifestă prin meningoencefalită cu evoluţie gravă, uneori letală, la oameni şi ecvine.
Encefalita de West Nile (EWN) a fost semnalată pentru prima dată la un pacient febril, în districtul West Nile din Uganda, în anul 1937.Smithburn si col. au identificat virusul în anul 1940, în sângele unor bolnavi febrili. În anul 1950, în timpul unui focar epidemic în Egipt, a fost stabilită transmiterea virusului prin ţânţari. Distribuţia geografică a virusului este deosebit de largă, prezenţa sa fiind semnalată în Africa, Asia Centrală şi de Sud, Europa, America de Nord, Oceania. În anul 1957 virusul a fost recunoscut drept cauză a unui episod de meningoencefaliă cu evoluţie gravă la pacienţi de vârsta a 3-a în Israel. În ultimii ani, focare epidemice importante, înregistrate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, au evoluat în Algeria (1994), România (1996-1997), Republica Cehă (1997), R. D. Congo (1998) si Rusia (1999). La ecvine, infecţia cu virusul WN a fost semnalată în Egipt si în Franţa în anii 1960 (29) şi apoi în Maroc, Italia, Portugalia și SUA.
Importanţa encefalitei produsă de virusul West Nile constă în extensivitatea infecţiei, în gravitatea evoluţiei bolii, care reprezintă un pericol în primul rând pentru sănătatea publică, dar şi pentru sănătatea ecvinelor şi a păsărilor.
Virusul West Nile (WN) aparţine serocomplexului encefalitei japoneze, făcând parte din fam. Flaviviridae, genul Flavivirus.
Rezervorul natural al virusului WN sunt păsările, ţânţarii hematofagi contaminaţi prin sângele păsărilor infectate multiplică, la rândul lor, virusul şi îl transmit altor păsări şi celorlalte specii receptive, în timpul înţepăturii.
Oamenii, ecvinele si celelalte mamifere sunt considerate gazde definitive, viremia având niveluri prea reduse pentru a fi posibilă infectarea altor ţânţari.
Infecţia cu virusul West Nile la ecvine este o boală neurologică de gravitate diferită, de la un sindrom meningoencefalitic sever, la forme uşoare, exprimate doar prin stare febrilă şi apatie, şi până la forme subclinice decelabile doar serologic. Boala se manifestă prin somnolenţă, depresie, alterare comportamentală si ataxie posterioară. Cazurile grave evoluează prin simptome de meningoencefalită, cu paralizia membrelor posterioare, decubit, rigiditate musculară, convulsii si moarte.
Din punctul de vedere al măsurilor de profilaxie generală nespecifică, encefalita produsă de virusul WN este monitorizată în prezent în cadrul unor programe instituite recent în Europa şi în SUA. Prima măsură este acţiunea de reducere a populaţiei ţânţarilor vectori şi a surselor de umiditate din vecinătatea localităţilor şi fermelor de cabaline. Desi transmiterea de la cabaline la oameni nu a fost demonstrată, majoritatea cercetătorilor consideră infecţia cu virusul West Nile zoonoză, fiind necesare măsuri de limitare a riscului biologic pentru cei care lucrează în focarele de infecţie şi în laboratoare.
Cunoscuta în ţara noastră printre crescătorii de cai şi sub numele de rapciugă este o boală infecto-contagioasa gravă a solipedelor, transmisibilă la om, produsă de Burkholderia mallei, care este o bacterie. Infecţia cu B. mallei produce granuloame specifice şi ulcere, cu localizări principale pe mucoasa nasofaringeană, cutanata şi pulmonară, cu afectarea concomitenta a vaselor limfatice şi limfonodurilor aferente.
În trecut morva era foarte răspândită în Asia şi Africa, de unde s-a extins apoi în Europa, iar in secolul al XVIII-lea şi-a facut aparitia şi în America. Extinderea bolii s-a produs mai ales prin intermediul cailor armatelor, în timpul războaielor de cucerire.
lmportanţa morvei rezida însă şi din uşurinţa cu care se poate transmite la om, la care produce o boala foarte gravă, adesea letală. Este una dintre cele mai temute zoonoze, care a facut multe victime printre medicii veterinari şi crescătorii de cai, din care cauză se înscrie printre cele mai importante boli profesionale.
Burkholderia mallei este sensibila in vitro la mai multe antibiotice şi sulfamide, fiind dovedita eficacitatea şi in infectiile experimentale pe cobai, dar cu utilitate practică numai în terapia morvei la om.
Tratamentul morvei la animale nu este recomandat în nici o circumstanţă deoarece, din cauza parazitismului intracelular al germenului, nu se poate asigura sterilizarea microbiologică a animalelor bolnave.
Eefectivele de solipede din Romania sunt indemne de morvă, măsurile de profilaxie au ca obiectiv evitarea introducerii bolii din afară, prin evitarea contactului cu solipede din ţările în care boala există şi prin supravegherea şi controlul tuturor solipedelor care intră sau ies din ţară.
Este o boală de natură virală, specifică solipedelor, cu caracter endemic pe continentul African, caracterizată prin forme evolutive, acute şi subacute, asociate cu febră, tulburari respiratorii, edeme ale ţesutului conjunctiv subcutanat, cu transmitere prin intermediul insectelor hematofage, cu precădere cele din genul Culicoides.
Din punct de vedere economic, boala este foarte păgubitoare în zonele afectate deoarece produce pierderi prin mortalitate în procent de cca. 90% în efectivele de solipede.
Apariţia bolii poate fi favorizată de condiţiile climatice cum ar fi alternanţa perioadelor cu cantităţi însemnate de ploi şi umiditate crescută cu perioade secetoase , cu temperature crescute.
Agentul cauzal al bolii este un Orbivirus, din familia Reoviride, care prezintă nouă tipuri imunologic distincte.
În condiţii naturale sunt receptive solipedele şi carnasierele. Dintre solipede cel mai sensibil este calul, apoi catârul, bardoul şi măgarul. Câinele se poate infecta prin consumul de carne provenind dela animalele bolnave. Zebra este rezistentă la infecţia cu virusul pestei evine, rareori infectându-se , în acest caz fiind prezentă doar febra, fără semne clinice.
Boala are evoluţie enzootică, mai ales in sezoanele calde şi cu umiditate mare, transmiterea bolii de la animlele bolnave facându-se cu precădere prin intermediul insectelor hematofage nocturne din genurile Culicoides, Stomoxis, Tabanus.
Episoade de boală severe s-au semnalat în Africa Subsahariană, în Africa de Nord (1965, 1989-1990), în Asia (1959-1961) şi Europa (Spania-1966, 1987-1990, Portugalia-1989).
Profilaxie. În ţările indemne se aplică toate măsurile necesare pentru prevenirea introducerii bolii prin importul de ecvidee, mai ales prin aplicarea carantinei la animalele nou importate, dezinsecţia şi dezinfecţia riguroasă a adăposturilor.
Imunoprofilaxia constă în utilizarea vaccinurilor vii modificate sau inactivate
Combatere şi eradicare. În focar animalele bolnave se tratează simptomatic iar cele sănătoase se vaccinează de necesitate. Asocierea vaccinării se face cu măsuri de profilaxie generală vizând combaterea insectelor hematofage şi dezinfecţia .
În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Arboviroze – Bluetongue şi Pesta Africană a Calului coordonat de către domnul dr. Doru HRISTESCU, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.
La nivelul Uniunii Europene funcţionează Community Reference Laboratory for African Horse Sickness Laboratorio Central de Sanidad Animal de Algete Carretera de Algete, km 8 E-28110 Algete (Madrid), Spain, reglementat de Council Directive 1992/35/EEC laying down control rules and measures to combat African horse sickness.